Soveja, mănăstirea voievodală a marii împăcări

0
64

Mă tot întrebam ce legătură tainică unește atât de intim în timp Soveja de Miorița. Aveam să înțeleg lucrul acesta la ceas de trecere în iarnă, când, aflându-mă între zidurile voievodalei mănăstiri basarabene din localitate, la sugestia părintelui paroh Gheorghe Nechifor, am privit cu mai atentă aplecare pragul ușii sfântului lăcaș. Astfel m-am luminat, descoperind în șlefuirea secularei pietre tocite de pași împăcarea, ca semn al dobândirii veșniciei. Atunci am înțeles eu taina împăcării mioriticului cioban cu moartea și a muntenilor cu moldovenii, care prin ridicarea acestei biserici au înălțat dimpreună neamul până la Rai.

Ajuns la porțile vechii mănăstiri din Soveja, nici nu știi ce să privești mai întâi. Atât de plin de măreție e locul, încât parcă nici respirarea nu mai este respirare, ci un fel de zbor, un fel de plutire peste veacuri, peste munte și oameni, peste chiar un început de lume. Locul acesta conservă în sine percepția unui timp ce curge vertical, cu trecutul, viitorul și prezentul adunate laolaltă într-o piatră, în galbenul auriu al unei frunze, în mirosul cetinei de brad sau chiar într-un ochi albastru de cer zărit prin ruptura perdelei de ceață ce umple văzduhul.

În această atmosferă de taină am călcat dincolo de ziduri, intrând în istorie neverosimil de firesc. Și tot ce am văzut aici, tot ce am trăit se adăuga la ce dobândisem în cele câteva zile petrecute în Soveja, împăcându-mă și pe mine, jurnalist permanent căutător al nevăzutului și neînțelesului, cu mine însumi, cu jur-împrejurul și, mai presus de toate, cu împăcarea însăși. Căci biserica aceasta adună, unește, liniștește, dincolo de fire, firi, sentimente, oameni, rude și nerude, certați, necertați, ca nașterea unui prunc. Poate și de aceea biserica vechii mănăstiri din Dragoslovenii Sovejei are hăruit hramul ‘Nașterea Domnului’.

Un sfânt aduce pacea prin ridicarea de mănăstiri

Iarna anului 1644-1645, Târgoviște. Un sfânt, pe numele său Varlaam, pe vremea aceea mitropolit al Moldovei, își lăsa sărutată, după tradiție, mâna dreaptă, mai întâi de către domnul muntean Matei Basarab, apoi de către doamna acestuia, Elena, una dintre cele mai erudite femei ale timpului, de către Udriște Năsturel, fratele ei, cumnatul de nădejde al domnului muntean, și în cele din urmă de către marii boieri ai curții. Venise în Țara Românească prin vechiul ținut al Putnei și Focșaniului, pentru a pecetlui pacea atât de tulburată de războaie dintre cele două țări surori, Moldova și Țara Românească.

Și într-o clipă de taină petrecută cu luminatul voievod muntean, Dumnezeu i-a strecurat în minte o îndrăzneață idee. Aceea de a-i propune acestuia, ca semn al împăcării, ridicarea de către fiecare dintre domnii celor două țări a câte unei mănăstiri în patria celuilalt.

În acest ceas al istoriei își află actul de naștere Mănăstirea Soveja.

Lucrările au început în primăvara anului 1645, iar în decembrie același an biserica mănăstirii ctitorului muntean era gata, în timp ce domnul Moldovei, Vasile Lupu, ridica Biserica Stelea din Târgoviște. Și, astfel, ‘cu ajutorul lui Dumnezeu și cu porunca și cheltuiala preapăcătosului rob al lui Dumnezeu Ioan Matei Basarab și Voievod a toată țara Ungrovlahiei și a soției noastre kneaghina Elena, s-a ridicat acest dumnezeiesc templu al Nașterii Domnului Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, afară din hotarele țărei noastre, în locul moldovenesc al Vrancei. Ziditu-s-a cu bunăvoința și cu pogorământul Domnitorului moldovenesc Ioan Vasile Voievod, în anul facerii lumii 6153 (1645)’, după cum glăsuiește o variantă a traducerii pisaniei bisericii în limba slavonă.

Prima mențiune scrisă a noii mănăstiri, după cum arată Petre Abeaboeru în lucrarea sa ‘Schitul Babele și M-rea Soveja’, apare în actul din 11 ianuarie 1646, prin care Popa Murgu și Popa Dima, feciorii popii Petrii din Vrancea, dăruiesc Mănăstirii Dobromira (Bună Pace) de la Soveja, cum era cunoscută pe vremea aceea, ‘4 fălci de fân și îi vând o nouă parte dintr-un bătrân cu 60 ughi’. La 17 noiembrie același an, apare și actul prin care ‘Vasilie vv Moldovei cu mitropolitul Varlaam, episcopii Anastasie, Teofon și Ghedeon și cu tot sfatul boierilor dăruiesc uric lui Matei Basarab, vv Țării Românești, pentru frăția noastră și mare prieteșug… locul Dobromira din țin. Putna, pentru ca să facă mănăstire și planinele Răchitaș și Zboina’.

‘Prin daniile importante primite la acea vreme se asigurau atât bunăstarea mănăstirii, cât și necesitățile nevoiașilor’, îmi spune părintele Gheorghe Nechifor.

Dar, pe parcursul existenței sale, mănăstirea a avut parte și de numeroase necazuri, fie cu mănăstirile din jur pentru pământuri și alte proprietăți, fie din cauza prădărilor de către cete de tâlhari ‘din țarea leșească și ungurească’, fie din cauza incendiilor, războaielor sau a cutremurelor. Decăderea vechii mănăstiri a fost practic desăvârșită odată cu ‘închinarea ei Sfântului Mormânt, când egumenii greci au venit și au luat în stăpânire lăcașul’, cum ne-a precizat părintele Nechifor.

Cutremurul din 1802 a dărâmat aproape în întregime lăcașul care ‘în vremuri de restriște fusese leagănul acestei așezări, unde Matei Basarab adusese și localnici din așezările argeșene Rucăr și Dragoslavele. Dar oamenii din zonă au scris în istorie și fapte grozave. În Primul Război Mondial, cu banii văduvelor, la Soveja a fost ridicat mausoleul închinat soldaților căzuți pe aceste meleaguri, iar în 1943, în urma unui devastator incendiu în care au ars 340 de case, Mareșalul Antonescu se spune că a vizitat comuna și că a dat dezlegare să se taie pădurea și să se ridice case noi pentru cei afectați de incendiu, cu sprijinul prizonierilor ruși. De atunci, există vorba prin Soveja ‘cutare are casă rusească”, ne spune părintele Nechifor.

Biserica de astăzi, ca un mire pregătit de nuntă

În 1928, biserica a suportat o restaurare reușită a ceea ce se mai putuse salva. După cel de-al Doilea Război Mondial se poate vorbi doar de încercări de reparații și întreținere și abia după cutremurul din 1977 discutăm de o nouă etapă de punere în valoare. ‘Amprenta aparte a pus-o Întâistătătorul locului, Înalt Preasfințitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, care de foarte multe ori a alergat până la hotarul eparhiei pentru a ne da îndemnuri și sprijin, fără de care nu s-ar fi putut realiza ceea ce vedem astăzi aici. S-a refăcut clopotnița, s-a înlocuit învelitoarea de șindrilă a bisericii cu tablă de cupru, a fost efectuată pictura de către Liliana Enache Dragomir, astfel încât, în 2008, a doua zi de Crăciun, Înalt Preasfințitul Epifanie a venit în mijlocul nostru și ne-a resfințit biserica’, ne mărturisește părintele Nechifor.

Astăzi, biserica fostei mănăstiri arată ca un mire primenit, gata de nuntă.

Intrând în sfântul lăcaș, părintele Nechifor mi-a atras atenția asupra pragului vechii uși și a unei pietre tocite de călcături. Un martor tăcut, dar atât de grăitor al veacurilor, dar mai ales al împăcărilor. Căci tot ce există astăzi aici – curtea, cu rămășițele vechilor ziduri, fresca, aerul, amintirile, chiar și mormintele – se regăsește în acest duh al împăcării, atât de concret și tainic exprimat în tăcerea pietrei. În liniștea care te cuprinde, te înseninează, te zidește pe interior, te pregătește, când o privești, la fel ca pe mioriticul ciobănaș, pentru marea împăcare cu lumea, cu Dumnezeu, pe care, din nepricepere, noi, oamenii, o tot amânăm, o tot ignorăm, neînțelegând că Raiul înseamnă, înainte de toate, împăcarea cea mare.

Nici nu știi ce să admiri mai întâi. Fresca, atât de expresivă, caldă, aproape vie, chipurile celor doi voievozi ai împăcării, lumina care cade într-un fel anume, greu de definit, pe lucruri, pe chipurile sfinților, făcându-le calde, apropiate, ca gândul Sfântului Varlaam, care, străluminat de Dumnezeu, propunea celor doi voievozi români nu numai împăcarea omenească, ci și pe cea întru ‘Domnul născut, nu făcut’, cum grăiește Crezul creștin.

Locul unde istoria pledează pentru împăcare

Și, dacă nu ar fi fost pragul acesta, pe care mă sfiesc să-l calc, gândindu-mă dacă nu cumva n-ar fi mai nimerit să-l sărut, tot aș fi fost împăcat aici, fie și numai pentru faptul că m-am simțit mai parte în partea lumii zidită de Creator. Albul bisericii, curtea, casa parohială, chiar și vechile ziduri, lucrarea de refacere amplă și conservare a unui loc binecuvântat cu pace de Domnul înnobilează deopotrivă pe ctitor, pe credincioși și pe slujitorii altarului, pe pelerini. Căci aici nu vorbesc despre împăcare numai pisania și pragul, ci istoria însăși.

În 1846, ‘răzvrătitorul ordinei publice’ Alecu Russo sosea surghiunit la Soveja, ca să ‘se ție la cea mai aspră opreală, fără a i se da de scris sau a primi scrisori, ci a se așeza pe hrană de fasole și pe canon de rugăciuni, spre a-și veni de pocăință și la ispășirea păcatelor’. Dar starețul mănăstirii din vremea aceea, om de înțeles, i-a permis să meargă la stânele din împrejurimi, să asculte muzică și să primească vizite, prilej cu care aude Miorița, pe care o trimite lui Alecsandri. ‘El face câteva notări și despre biserică, spunând că aici sunt oameni de credință și constată că partea arhaică a satului este în continuare vie’, cum spune părintele, hrănindu-se și el împăcat din acest izvor nesecat de veșnicie, care îi alina traiul nedrept al surghiunului.

Tot aici, în curtea mănăstirii, s-a împăcat cu lumea și cu Dumnezeu marele fiu al Sovejei, Simion Mehedinți, ‘cel care a vorbit atât de frumos despre școală, învățământ, despre valori și care a spus că un popor atât înțelege, atât iubește și prețuiește, cât înțelege din Evanghelie’, cum ne mărturisește părintele Nechifor. Și tot aici își are mormântul, afară, în dreptul altarului, unde an de an este pomenit și comemorat deopotrivă de Biserică, de intelectualii țării, de toți sovejenii.

Înainte de plecare, părintele paroh din Dragosloveni a ținut să-mi povestească despre jertfelnicia unui alt părinte, la fel de împăcat și el la Soveja cu vremurile, dar mai ales cu Dumnezeu: ‘în perioada comunistă, preotul de aici, Emanoil Arghire, arestat doi ani, interzis pentru o perioadă, cu domiciliu forțat la Bârzești, era scos în zile de sărbătoare din slujbă pentru a aduna spice de pe câmp, în urma combinelor. Dar suferința i-a luminat deodată gândul. Așa se face că smeritul părinte, în zi de slujbă rânduia, la fiecare oră, pomeniri pentru morți în cimitir, astfel încât era ocupat cu cele sfinte aproape toată ziua, iar cei care îl tot chinuiau nu mai îndrăzneau să se lege de el, să meargă în cimitir să-i spună să nu mai slujească, pentru că știau că de se vor atinge de morți, oamenii aveau să se revolte. Atunci, cimitirul a căpătat numele de livadă, pentru că se afla întemeiat într-o livadă, unde își dorm somnul de veci moșii și strămoșii noștri, adică, așa cum am spune noi, acea roadă coaptă a neamului nostru.’

Împăcat și eu cu împăcarea, am părăsit curtea bisericii din Dragoslavele, nu înainte de a-i mai cuprinde încă o dată într-o privire liniștea, așa cum o fac cu siguranță și cele peste 250 de familii dragoslovene care îi trec pragul, gândindu-mă cu luare aminte la ceea ce-mi spunea, ca și concluzie a discuțiilor, gazda mea de peste pragul istoriei: ‘Biserica aceasta, așa cum arată ea acum, este pâinea credinței plămădită în vatra satului’.

Cu această pâine în suflet și cu imaginea pragului tocit al bisericii, am părăsit Soveja, senin și liniștit, împăcat pentru încă o toamnă cu mine, cu cerul și cu lumea de sub el.

 

(Articol publicat în „Ziarul Lumina de Duminică”, Ediția din data de 27 noiembrie 2011)
http://basilica.ro/soveja-manastirea-voievodala-a-marii-impacari/

LĂSAȚI UN MESAJ